Treaba e simplă, după cum spune şi vorba aia veche, cine nu are bătrâni să-şi cumpere, sau mai bine, cine are bătrâni să-i asculte; s-ar putea să te uimească ceea ce auzi. Nu înţeleg de ce nu mai avem răbdare să ascultăm, poate pentru că şi asta e o chestiune de disciplină a firii. Sau poate că pur şi simplu nu mai avem timp. Sau suntem prea "deştepţi", nu avem nevoie de ideile unor boşorogi cu zeci de ani de experienţe. Nicu are teoria lui, cum că bătrânii datorită neputinţei fizice stau şi gâdesc, iar noi cei tineri ne aruncăm nerăbdători cu capul înainte.
De ce nu mai e timp? Unde ne grăbim?
Gigi îşi ia bunicul de 80 de ani, mândru, la o primă plimbare cu maşina după primirea permisului; motor turat, scârţâieli din roţi, curbe bruscate. Pe faţa lui Moş Vasile nu se citea nici măcar o grimasă, senin, nu scoate nici un cuvânt. După vreo 10 minute de adrenalină, bunicul se întoarce către proaspătul şofer teribilist, şi cu un calm aproape "dureros": "Băi Gigele, ia spune-mi tu mie, unde ne grăbim mă?" Gigi ruşinat, simte vorba bunicului ca pe un trăznet. "Dacă ăsta de 80 de ani nu se grăbeşte niciunde, eu unde mă grăbesc mă?" Parchează şi îşi invită bunicul la o bere...
Bătrânul Elek este veteranul satului X din toate punctele de vedere, a împlinit o vârstă impresionantă, care se apropie de trei cifre şi este ultimul din generaţia de după Primul Război. Toată lumea îl salută, dau din cap, şi ridică mîna: "Servus Elek Baci!" Lucid, calculat, îi analizează din cap până-n picioare, le fixează privirea, dă odată din cap, ca un adevărat lider.
La o poveste pe banca din faţa casei, cu o expresie tristă pe faţă, arată cu degetul spre o casă părăsită de pe uliţă: "Uite, acolo m-am născut, aia-i casa părintească..."
Şi-a petrecut toată copilăria pe meleagurile alea, ştie fiecare loc, casă şi vecin. Povesteşte cu mândrie cum a terminat 10 clase, lucru greu de realizat în acea perioadă. Îi plăcea să se ducă cu vacile părinţilor pe câmp, unde mai întâlnea fetele din sat care adunau fânul. Le descrie cu lux de amănunte, fără să omită nimic, parcă totul s-a petrecut ieri.
A fost nevoit să părăsească meleagurile natale din cauza celui de-al Doilea Război, fiind destul de marcat de scurta perioadă de militar. Luptase pe mai multe fronturi, a pierdut mulţi camarazi. După întoarcerea din armată, îşi reface viaţa, îşi găseşte de lucru într-o primărie mare, se însoară la Baia Mare, are o fiică şi trăieşte o viaţă fericită la ţară. Îşi aminteşte detaliat aproape fiecare zi din lunga sa viaţă, astfel ajungând în postura de "consilier" al sătenilor.
Mă cheamă în casă, în biroul său, o încăpere mare, cu un birou în mijloc (evident mult mai ordonat decât al meu). Pe un perete se află o bibliotecă mare unde cărţile sunt organizate în două grupuri, unul cu scrieri în maghiară, unul pentru româneşti. Pe un alt perete sunt aşezate din tavan până-n podea hărţi topografice mari, foarte complicate, desenate de el, iar alături un dulap cu sute de dosare perfect aliniate. După câţiva zeci de ani lucraţi în primărie, batrânul a rămas singurul care ştie exact fiecare milimetru de proprietate din zonă, este un topograf perfecţionist, de modă veche. Îmi zice: "Hai să-ţi arăt! Dacă eu nu voi mai fi, nimeni nu va mai şti s-o facă." Alege o hartă, trage un ochi pe ea ca un explorator polar, face câteva zeci de calcule pe hârtie (urăşte calculatorul), îşi alege dintr-un sertar o ruletă textilă foarte mare şi mă cheamă să vedem terenurile. Nu vrea cu maşina, mergem pe jos să ne plimbăm. Nu puteam ţine pasul cu el pe drumul din pădure, bătrân tânăr vs tânăr sedentar. Îmi indică exact, cu o seriozitate sinistră, nişte petece de pământ, nu ştiu de ce, dar el a considerat informaţia vitală.
Pe drumul de întoarcere îmi povesteşte vesel, din nou, despre femeile pe care le-a cunoscut, despre viciile sale, fumatul, băutul şi
distracţiile perioadei, lucruri care nu i-au afectat deloc sănatatea. Nu a fost bolnav aproape niciodată în viaţa sa.
Ajunşi din nou în casă, mă chemă într-o altă cameră. "Asta a fost camera lui nevastă-mea. Cea mai bună croitoreasă de aici, a venit cu mine din Baia Mare. A murit de paişpe ani. " În centru se afla o masă cu o maşină de cusut electrică. Pe un perete, un dulap cu caiete prăfuite. Alege un caiet şi mi-l arată. Era plin de schiţe cu rochii colorate, sute de modele. Nu ştia cum să facă să se păstreze mai bine caietele, iar eu m-am oferit sa mă ocup de asta.
Ieşim în curte, ne aşezăm pe bancă la poveşti. În spatele nostru, dintr-o gradiniţă, venea un miros parfumat de la zeci de tipuri diferite de trandafiri, foarte bine organizaţi pe rânduri. Un ciobănesc mioritic, Ben, vine şi se aşează umil la picioarele bătrânului. După câteva ore de schimburi de idei de la politică la sport şi'napoi, îmi iau rămas bun.
Adio.
De ce nu mai e timp? Unde ne grăbim?
Gigi îşi ia bunicul de 80 de ani, mândru, la o primă plimbare cu maşina după primirea permisului; motor turat, scârţâieli din roţi, curbe bruscate. Pe faţa lui Moş Vasile nu se citea nici măcar o grimasă, senin, nu scoate nici un cuvânt. După vreo 10 minute de adrenalină, bunicul se întoarce către proaspătul şofer teribilist, şi cu un calm aproape "dureros": "Băi Gigele, ia spune-mi tu mie, unde ne grăbim mă?" Gigi ruşinat, simte vorba bunicului ca pe un trăznet. "Dacă ăsta de 80 de ani nu se grăbeşte niciunde, eu unde mă grăbesc mă?" Parchează şi îşi invită bunicul la o bere...
Bătrânul Elek este veteranul satului X din toate punctele de vedere, a împlinit o vârstă impresionantă, care se apropie de trei cifre şi este ultimul din generaţia de după Primul Război. Toată lumea îl salută, dau din cap, şi ridică mîna: "Servus Elek Baci!" Lucid, calculat, îi analizează din cap până-n picioare, le fixează privirea, dă odată din cap, ca un adevărat lider.
La o poveste pe banca din faţa casei, cu o expresie tristă pe faţă, arată cu degetul spre o casă părăsită de pe uliţă: "Uite, acolo m-am născut, aia-i casa părintească..."
Şi-a petrecut toată copilăria pe meleagurile alea, ştie fiecare loc, casă şi vecin. Povesteşte cu mândrie cum a terminat 10 clase, lucru greu de realizat în acea perioadă. Îi plăcea să se ducă cu vacile părinţilor pe câmp, unde mai întâlnea fetele din sat care adunau fânul. Le descrie cu lux de amănunte, fără să omită nimic, parcă totul s-a petrecut ieri.
A fost nevoit să părăsească meleagurile natale din cauza celui de-al Doilea Război, fiind destul de marcat de scurta perioadă de militar. Luptase pe mai multe fronturi, a pierdut mulţi camarazi. După întoarcerea din armată, îşi reface viaţa, îşi găseşte de lucru într-o primărie mare, se însoară la Baia Mare, are o fiică şi trăieşte o viaţă fericită la ţară. Îşi aminteşte detaliat aproape fiecare zi din lunga sa viaţă, astfel ajungând în postura de "consilier" al sătenilor.
Mă cheamă în casă, în biroul său, o încăpere mare, cu un birou în mijloc (evident mult mai ordonat decât al meu). Pe un perete se află o bibliotecă mare unde cărţile sunt organizate în două grupuri, unul cu scrieri în maghiară, unul pentru româneşti. Pe un alt perete sunt aşezate din tavan până-n podea hărţi topografice mari, foarte complicate, desenate de el, iar alături un dulap cu sute de dosare perfect aliniate. După câţiva zeci de ani lucraţi în primărie, batrânul a rămas singurul care ştie exact fiecare milimetru de proprietate din zonă, este un topograf perfecţionist, de modă veche. Îmi zice: "Hai să-ţi arăt! Dacă eu nu voi mai fi, nimeni nu va mai şti s-o facă." Alege o hartă, trage un ochi pe ea ca un explorator polar, face câteva zeci de calcule pe hârtie (urăşte calculatorul), îşi alege dintr-un sertar o ruletă textilă foarte mare şi mă cheamă să vedem terenurile. Nu vrea cu maşina, mergem pe jos să ne plimbăm. Nu puteam ţine pasul cu el pe drumul din pădure, bătrân tânăr vs tânăr sedentar. Îmi indică exact, cu o seriozitate sinistră, nişte petece de pământ, nu ştiu de ce, dar el a considerat informaţia vitală.
Pe drumul de întoarcere îmi povesteşte vesel, din nou, despre femeile pe care le-a cunoscut, despre viciile sale, fumatul, băutul şi
distracţiile perioadei, lucruri care nu i-au afectat deloc sănatatea. Nu a fost bolnav aproape niciodată în viaţa sa.Ajunşi din nou în casă, mă chemă într-o altă cameră. "Asta a fost camera lui nevastă-mea. Cea mai bună croitoreasă de aici, a venit cu mine din Baia Mare. A murit de paişpe ani. " În centru se afla o masă cu o maşină de cusut electrică. Pe un perete, un dulap cu caiete prăfuite. Alege un caiet şi mi-l arată. Era plin de schiţe cu rochii colorate, sute de modele. Nu ştia cum să facă să se păstreze mai bine caietele, iar eu m-am oferit sa mă ocup de asta.
Ieşim în curte, ne aşezăm pe bancă la poveşti. În spatele nostru, dintr-o gradiniţă, venea un miros parfumat de la zeci de tipuri diferite de trandafiri, foarte bine organizaţi pe rânduri. Un ciobănesc mioritic, Ben, vine şi se aşează umil la picioarele bătrânului. După câteva ore de schimburi de idei de la politică la sport şi'napoi, îmi iau rămas bun.
Adio.
Un comentariu:
ii tare faina povestea, chiar imi place. cand ma gandesc la batranete ma ia cu fiori. mosul e admirabil :)
Trimiteți un comentariu